Poeme pe-un fir de lumină, Ed. Junimea, 2008
„Poeme pe-un fir de lumină” este o carte
a deplinei maturităţi artistice. Maria-Elena Cuşnir şi-a urmărit, în fiecare volum de poezie, cu tenacitate, realizarea unui discurs poetic expurgat de materialitate şi de biografism, un discurs
poetic inefabil ca o „lacrimă de îngeri”.
Pentru a înţelege cu adevărat şi a aprecia la adevărata ei valoare poezia pe care o scrie Maria Elena Cuşnir trebuie să-i privim toată opera potică în oglinda acestui ideal estetic.
În răspăr cu moda poetică actuală, Maria Elena Cuşnir îşi urmează netulburată parcursul spre o poezie abstractă pulsând de spiritualitate. I-aş apropia poezia de arta lui Paul Klee.
Peste tot în această carte întâlnim poeme memorabile. Închei citând un asemenea poem: „Poemul eternizează clipe: e lumina pură, respiraţia şi bucuria sufletului, vibraţia ritmurilor cosmice, a sinelui care pare mereu acelaşi, dar mereu e altul”.
Mereu lângă diadema nopţii
Acum suspinul nopţii
vesteşte gustul dur al despărţirii
În adâncile câmpuri cu mireasmă acră
Pupilele amintirilor au furat
Bătaia ceasornicului.
Tot mai singur
Chipul tău nepăsător
Îşi îndreaptă privirile
Spre golul infinitului
Cuprinzând rănile altor universuri.
Singur între tălpile îndoielii
Te înveşmântezi în senzaţia tulbure
A stingerii.
Nu mai e nimeni să-ţi mângâie
Fruntea,
Nici măcar umbra serii.
Nu mai e nimeni
S-adune pietricelele albe
Şi puţinii copaci cu răcoarea de martie.
Pe întinsul cerului
Braţele nopţii-s prea pline de somn.
Mijeşte de ziuă
În mahalaua oraşului
Chipurile oamenilor
Colcăie între gropi şi pietre,
Într-un abur întunecos.
Încântătoarele viorele se pierd
Între vânturile tăioase ale ruinelor,
Aşteptând cu nesaţ adierile
de sânziană şi floare de castan.
Aceiaşi oameni, golindu-şi sufletele
Visează să-şi spele păcatele
În băi cu miros de zambile,
Visează că dorm în grădina bunicilor
La umbra orizontului cu tighel de iasomie.
Visează apoi că ţărăitul greierilor
le-ncălzeşte sufletul,
Pe câmpiile încă ude de rouă
Căutându-şi partea lor de fericire.
Tot mai adâncă, rana golului
Poartă urme de sânge.
Cenuşiul cuvintelor le biciuie
Până şi umbrele
Parcă murind
Înainte de a se naşte.
Într-un târziu
firavul fir de viaţă
Se stinge în pâlpâirea luminii
Tot mai scăzută candelă.