Memoria ca un fir de lumină, de Emilian Marcu

O poezie solară, asemeni luminozităţii mistice din porţile maramureşene, asemeni luminii arzânde din colacul rumenit, abia scos de ţăranca preocupătă de cele ale casei, din cuptorul dogorind, solaritate care o urmăreşte, clipă de clipă, pe autoare, scrie Maria-Elena Cuşnir şi în această ultimă apariţie editorială, Poeme pe-un fir de lumină, Editura Junimea, Iaşi, 2008. Este o poezie a luminii curate, din zori de zi, lumină purificată de lacrima de rouă a unui copil care muşcă încet cu privirea din linia orizontului.

 Poeme pe-un fir de lumină este cartea de maturitate a unui autor stăpân pe mijloacele sale, o carte care explică, dar şi justifică, multe din preocupările lirice ale celui care vine în întâmplinarea cititorului, cu sufletul deschis şi sincer.,,Credeai în pădurile de la răspântii/ mereu proaspete”, când iată ce spune autoarea: „Ce adâncă a rămas aminti-rea / Parfumului de liliac”. Există în aceste versuri, ca de fapt în foarte multele versuri de împlinită frumuseţe din această carte, o anume re-în-toarcere în timp, o re-întoar-cere în lumea micilor întâm-plări care, deodată, în ochii memoriei devin adevărate furtuni şi numai pentru că se aud cum: ,,Departe, undeva, zilele / Cad una câte una / Învinse de propriile umbre / când”, tainic: ,,Lumina înver-zeşte în cuvânt / Pe asfinţitul viu dintre noi”. O anume fragilitate bine temperată, to-tuşi, îşi pune din plin ampren-ta pe poeziile doamnei Maria-Elena Cuşnir, o fragilitate care împlineşte un destin poetic şi nu îi îngreunează drumul.

Autoarea simte cum: ,,tim-pul / se-nvredniceşte / Să-n-florească pentru tine” , cu delicateţe, într-un exces de confesiune pe care o rupe din-tre gânduri cu gestul frângerii pâinii, pâine care prin cuvânt devine artos, devine ritual prin îndemnul: /Să te ridici şi să săruţi icoanele / deşi este con-vinsă că e prea devreme pentru săvârşirea acestui gers sacru. Acest devreme este şi o che-mare spre purificare şi spre damnare pentru a înţelege gestul frângerii pâinii sacre ce se transformă la autoare în cuvânt şi în iubirea de dincolo de cuvânt. Neliniştea se produce în: ,,Vârtejul vorbelor mincinoase”, cum spune autoarea, atunci când se află: ,,naufragiată între valurile apelor”, ape care nu sunt altceva decât multiplele sale trăiri poetice.

Poezia Mariei-Elena Cuşnir rămâne una a ritualului, a cercetării primului impuls, a micilor provocări spre cer-cetarea în memorie a fragmen-telor de trăire, adesea minoră, dar cu atâtea legături şi cono-taţii în timp, o poezie, de fapt, a unei călătorii, prin memorie, spre arhetipal, spre calea ini-ţierii primare. Pentru autoare, ,,visul şi gândul/ înţepenesc în memoria uitării”, în lunga aşteptare a împlinirii. Toate iluziile şi aşteptările răbuf-nesc în orele de aşteptare şi nesomn, se rostogolesc, cu-prinzând-o cu mâinile împli-nirilor ca într-un vârtej.

Fie că se exprimă explicân-du-se: Mereu lângă mireas-ma albă a amintirilor, cum reiese din primul capitol al căr-ţii, în Dimensiunea silabe-lor (cap.II), Prin marile a-dâncuri ale sufletului (cap.III), Pe retina nopţii (cap. IV) se vor auzi mereu şi mereu Ecouri subterane (cap.V), ecouri ce nu sunt alt-ceva decât cealaltă viaţă a autoarei, viaţă din tunelul timpului care nu este altceva decât un conglomerat de a-mintiri. Este un fel de recurs la memorie, recurs la o me-morie adeseori îndepărtată, dar şi de multe ori proaspătă, însă bine strunită. Dar Maria-Elena Cuşnir este şi o fină ob-servatoare a realităţii, adese-ori, bulversantă. Ca şi în cele-lalte cărţi ale sale, citadinul îşi ocupă un loc special, un loc provocator de multiple stări. Orologiile târgului, căci oro-logiile sunt ca o adevărată obsesie, poate şi pentru că sunt, cum am spune, călăul de nisip care ne ţine mereu companie, amintind de Bacovia şi ca tonalitate, dar şi ca modalitate de a scrie poemul: ,,bat / spintecând tăcerile / chiar dacă: aerul e tot mai închis şi amar, de susurul zidurilor umede”. Acest citadinism greu asimilat de autoa-re este primit cu greutate, drept jertfire de sine: ,,Prin uşa întredeschisă a filelor când aprind mai bine opaiţul, să desluşesc înţelesuri ce n-au prins rod”, cum se va confesa într-un poem în proză, de pe coperta a patra. Cu această carte, Maria- Elena Cuşnir se impune în peisajul liric drept o voce distinctă din acest Nord liric, Nord pe care îl cla-mează, îl visează, îl trăieşte, intens, în multe din poemele sale. Poeme pe-un fir de lumină este cartea unui autor care este tot mai mult preocu-pat de trecerea timpului, de rănile pe care le lasă această trecere, în suflet şi mai ales preocupat de pansamentul ce se poate aplica pentru remedi-erea acestor suferinţe. Balsa-mul de lumină şi de metaforă propus de Maria-Elena Cuşnir este benefic şi pentru autoare, dar şi pentru cititorul care me-reu se regăseşte în poeziile sale.

EMILIAN MARCU
(in Crai Nou, 8. 03.2008)